La mulți ani! Nouă, tuturor!

27 martie înseamnă ZIUA MONDIALĂ A TEATRULUI. Ocazie pentru oamenii de teatru (fie ei actori, regizori, cronicari, tehnicieni sau directori) să își amintească de apartenența la o comunitate – marea familie a Thaliei, muza care ne patronează, zi de zi, activitatea și ne susține, de acolo, de pe Olimp, demersurile. La această zi aniversară, mesajele curg, gândurile către confrații de scenă fiind, întotdeauna, emoționante, grație faptului că ele se adresează în egală măsură atât colegilor de la Royal Shakespeare Company, cât și celor din teatrul unui orășel din Mauritania. Suntem, toți, actorii aceleiași mari scene – Theatrum Mundi.

În ceea ce ne privește, ne e însă imposibil să întâmpinăm această zi fără a ne gândi  la unul dintre cei mai importanți membri ai acestei familii – spectatorul, cel fără de care poveștile noastre s-ar prăbuși în neant. Pentru că, dacă avem marele privilegiu de a ne simții regi pe scenă, trebuie să recunoaștem că numai spectatorul ne susține coroanele pe frunte! Așadar, dragii noștri parteneri, vă adresăm un La mulți ani!, în egală măsură. Și vă dorim – ne dorim… – o cât mai lungă viață alături!

17475353_1662030347171819_195555769_o

Advertisements

Raport către spectator

Peste zece zile – mai precis pe 11 martie – se împlinește primul an de mandat de manager al subsemnatului. În consecință, acum câteva zile am remis Consiliului Județean raportul de activitate personală al acestei perioade. Deși am încercat în permanență să promovez instituția și nu imaginea personală, socotesc important să vin astăzi în fața dumneavoastră cu unele date pe care le consider relevante în ceea ce privește noua atitudine a teatrului giurgiuvean și rezultatele ei, convins că, deși relația cu administrația locală – cea care, de fapt, susține financiar demersurile noastre – este de maximă importanță, relația cu beneficiarul actului artistic (dumneavoastră, spectatorii) este cea care ne justifică prezența în localitate.

Așadar, în aceste 12 luni:

  • S-au finalizat lucrările de reabilitare, modernizare și îmbunătățire a eficienței energetice a clădirii, câștigul fiind adus de introducerea Sălii Mici – necuprinse în devizul inițial – în lucrarea finală;
  • Spectacolele de stradă au fost incluse în circuitul estival al orașului, reprezentațiile teatrului pătrunzând în toate locurile populate din Giurgiu;
  • Astăzi avem cea de-a șaptea premieră (în cinci luni și jumătate), din cele opt asumate prin contractul de management; estimez că vom atinge totuși, până la sfârșitul stagiunii, un număr de zece premiere (comparativ, în ultimele două stagiuni active – nu iau în calcul stagiunea 2015-2016, afectată de lipsa unui spațiu de joc – numărul acestora fiind de 8, respectiv 6);
  • Indicele de ocupare a sălii a crescut la un aproape neverosimil 77% (50% și 53% fiind procentele din anii referențiali trecuți);
  • Am lansat provocarea spectacolelor de week-end (inexistente în istoria instituției), indicele de ocupare a sălii pentru aceste spectacole fiind de 100%;
  • Media spectacolelor pe săptămână a crescut de la 1,79 și 1,92 în anii trecuți la un actual 2,55.

Pentru aceste realizări trebuie să aduc mulțumirile mele mai întâi colectivului pe care l-am găsit aici, profesioniști care au trebuit să se adapteze unui ritm cu care nu erau obișnuiți și au făcut-o cu brio. În al doilea rând le mulțumesc realizatorilor – actori, regizori, scenografi, coregrafi, muzicieni – care s-au dovedit o echipă minunată și entuziastă, cu o capacitate creativă proprie nu colectivelor tinere, ca al nostru, ci unora cu ani mulți de carieră în spate. În fine, dar nu în ultimul rând vă mulțumesc dumneavoastră, publicul local, care ați răspuns atât de prompt propunerilor noastre. Mi-ați făcut simplu și plăcut acest prim an de mandat, fapt pentru care vă sunt recunoscător!

Cosmin Cretu - manager -.jpg

Felix, file de iubire

Ziua 0 – “La naiba, de mâine încep primul meu musical.”

Ziua 2 – “Ce fac cu ei? Nu vreau decor, nu vreau costume, nu vreau fals. OK, dar ce vreau?”

Ziua 5 – “Nu e rău… Actorii își fac treaba, vorbele curg în direcția buna. Pianul de pe hol intra peste monologatele din sală. E bine! Cântă! Mda… ar fi greu să facem un musical în care să nu cânte.”

Ziua 10 – “Dacă mai fac de multe ori drumul spre Giurgiu o sa încep să mă împrietenesc cu polițiștii de la rutieră. Si cu bicicliștii care pedalează în disperare zi după zi.”

Ziua 10, mai târziu – “Sper că adevăratul Domn Wilde nu ne ceartă de acolo de unde ne vede.”

Ziua 10, si mai târziu – “Versuri… rime… versuri… rime…”

Ziua 16 – “Sunetul, ah, sunetul!”

Ziua 20 – “Teo, Oana, Ana, Virginia, Șerban, Cătălin, Sorin, Vlad, Cristi, Bogdan… E simplu! E cea mai faină trupă pe care mi-aș fi putut-o imagina.”

Ziua 23 – “S-I-N-C-R-O-N!!!!”

Ziua 24 – “Bine că știu ce înseamnă repetiția-shaorma, cu-de-toate. Un mic dezastru. Mai e timp.”

Ziua 27 – “Arată bine… din ce în ce mai bine. Dacă aș vedea prima oară scena fetelor, aș râde?”

Ziua 28 – “Mâine… premiera! Namaste.”

                         (Felix Crainicu, regizorul spectacolului BUNĂ SEARA, DOMNULE WILDE!)

dsc_0222

 

Oracol (I)

 

Le-am pus actorilor noștri (voștri) o întrebare care a primit câteva răspunsuri pe care le considerăm demne de a vă fi împărtășite. Astfel, la întrebarea

Care este cea mai puternică amintire legată de spectacolele jucate în orașul nostru?

am primit următoarele răspunsuri:

Ca să mă refer doar la perioada pe care o am comună cu ceilalți actori actuali ai teatrului giurgiuvean, aș spune că nu am să uit niciodată ciorchinii de îmbrățișări ai tinerilor blopi după ultimul spectacol în aer liber din vara trecută și fericirea pe care le-o citeam tuturor pe chip – atât actorilor cât și spectatorilor. Eram între blocuri, la Istru, și m-am surprins fiind bucuros că nu eram nici actor, nici spectator, putând astfel asista din afară la minunata manifestare de drag! (Cosmin Crețu)

Amintiri puternice din valiza unui actor…Se spune ca un actor bine antrenat trebuie sa-și creeze lumea interioară apelând la emoții, frustrări, vulnerabilitate etc., dar în același timp sa “tragă cu urechea” si la lumea exterioara, sa-și dea seama dacă publicul “merge” sau nu cu el. Și aici apare inevitabil întrebarea “Cum” de care Stanislavski, ne- a învățat să ne ferim de ea cu tenacitate. Există pericolul ca un actor care este în perfectă armonie cu lumea interioară, să- și “piardă” partenerul, și astfel să piardă relația cu cel din fața sa, dar si cu lumea exterioara. E foarte greu ca un actor sa vină zi de zi la teatru să joace de o suta de ori ” viața altcuiva” și să facă acest lucru fără să devină mecanic, fără să intri într-un soi de manierism; dacă astăzi ai reușit să joci cu emoție, cu bucurie și în acest fel să stabilești legătura dintre cele doua lumi dar și cu partenerul din fața ta, cum Reușești să faci același lucru la următoarea reprezentație fără a fi mecanic, fără a fi doar un actor tehnic…ei bine sunt momente când “zeul teatrului” te binecuvântează și astrele se aliniază perfect și atunci apare acel firesc atât de necesar în meseria noastră, acele tăceri care pot “spune” mai mult decât niște vorbe în sine. Aceste momente vor rămâne mereu în sufletele noastre. Un astfel de moment devine o amintire de preț; și dacă tot vorbesc de amintiri, nu o să uit niciodată spectacolul “Șantaj” din cadrul teatrului nostru, din data de 31.01.2017, când parcă ceva “divin” s-a întâmplat, atunci când ” lumile” s-au sincronizat aproape perfect, atunci când tăcerile “vorbeau” mai mult decât vorbele în sine… În aceste condiții simți că trăiești, “simți cum personajul te îmbrățișează și aproape că nu îți mai dă drumul să pleci și să îl lași singur până la următoarea reprezentație”. (Vlad Bînzoiu)

E greu sa aleg un singur moment. Aici am fost primit întâia data cu spectacolul “Hipioți si bolșevici”, care a colindat tara in lung si in lat. Aici am montat primul meu spectacol după absolvire, “Lumea se învârte iar eu stau pe loc”. Aici am reușit sa dau viată unui vis pe care îl tânjeam de ceva ani, o fărâma de amor spusa in acorduri de salsa – “O poveste salsa”. Exista o relație speciala intre mine si acest teatru. Suntem acei îndrăgostiți care se au unul pe altul fără sa își ceara promisiuni, jurăminte, inele. Ne vedem din când in când si ne iubim mai mult de fiecare data. (Felix Crainicul)

Sunt două amintiri ce mi-au rămas adânc întipărite în minte si în suflet de când am pornit stagiunea. Prima este legată de marea premieră cu care am intrat in Festivalul Teatrelor Dunărene și implicit stagiunea. Am deschis porțile teatrului cu spectacolul de teatru-dans “O poveste salsa”. Am trăit niște emoții inimaginabile, care cu greu vor putea fi depășite, am dansat cu bucurie, iar reacția publicului a fost cel puțin pe măsură. Iar la final… aplauzele au însemnat încununarea a peste două luni de muncă, bucurie, emoție, satisfacție si convingerea că asta este ceea ce îmi doresc să fac pentru tot restul vieții. Cea de-a doua amintire care mi-a rămas ca o amprentă  (si pe care tocmai am povestit-o cuiva 🙂 ), a fost când am jucat “3 frați gemeni venețieni” la sala mare, pentru o scoală. Au fost extrem de atenți și implicați în poveste, si după ce spectacolul s-a încheiat, toată sala a izbucnit în picioare si aplauze frenetice, ceea ce ne-a emoționat până la lacrimi. (Evelyn Marcu)

Deși am deja multe amintiri sădite bine în sufletul meu de la repetiții sau din spectacole, o amitire foarte puternică și frumoasă este una din spectacolul “Șantaj”. La un moment dat, în timpul discuției aprinse cu doamna profesoară din bucătărie, în care vorbeam și despre conflictul dintre generații, publicul – format 80% din liceeni – a devenit mult mai atent decât era înainte și s-a așternut în sală o liniște care susținea ce se întâmpla pe scenă. În acel moment am simțit cum eu îi reprezint pe ei, pe liceenii care erau atunci în sală, cum prin mine ei “Vorbeau”, se exprimau, se revoltau și încercau să înțeleagă. Eram mesagerul lor, strigătul lor de disperare în fața societății de astăzi. În acea clipă, cu lacrimi în ochi, mi-am reconfirmat puterea noastră, a actorilor, și am simțit că ceea ce fac eu contează! (Teodora Daiana Păcurar)

Cea mai puternica amintire a mea legata de un spectacol jucat in Giurgiu este când am jucat spectacolul “Blopii”  in cartierul Istru. Am văzut atunci foarte mult entuziasm si bucurie in ochii copiilor care s-au adunat in jurul nostru , știind ca va începe un spectacol pentru ei. A fost cel mai sincer public pe care l-am avut vreodată, si m-au făcut sa ma simt apreciata pentru munca mea. Le mulțumesc pentru asta. (Anca Pascu)

Sunt profund legata de orașul cu teatrul nou. Îmi prilejuiește întâlnirea cu un public tânăr receptiv, sensibil, dornic sa vina la teatru. Bucuria cu care publicul ne recompensează așteptând-ne pe holurile teatrului la sfârșitul fiecărui spectacol, ma dezarmează de fiecare data.  Sunt onorata sa fiu parte a acestui teatru iarăşi viu. Mulțumesc, Giurgiu! (Ana Maria Negoescu)

dsc_3614

 

 

 

 

Bifăm împreună o problemă?

Nu o dată ni s-a reproșat insuficienta popularizare a spectacolelor noastre prin intermediul afișelor. Și, categoric, trupele care ne vizitează au un afișaj cu mult mai agresiv și – probabil – mai eficace.

DAR!

Afișele COSTĂ, iar rata de vandalizare a lor este una inacceptabilă. De fapt și acesta e unul dintre motivele pentru care vizitatorii noștri afișează în exces… Urmarea? Costul biletelor ajunge – dacă e să ne referim doar la ultimele două spectacole care ne-au vizitat orașul – la 60 de lei. Un preț pe care, în calitatea noastră de instituție de spectacole care se vrea accesibilă, îl considerăm inacceptabil, dovadă că am reușit să menținem accesul în sală contra sumei de 10 sau 15 lei. Și totuși, reproșurile în acest sens există, iar problema ne străduim să o rezolvăm. Poate chiar cu ajutorul orașului. Adică al dumneavoastră personal.

CONCRET: SOLICITĂM PE ACEASTĂ CALE TUTUROR IUBITORILOR FENOMENULUI TEATRAL LOCAL CARE NE POT OFERI POSIBILITATEA DE A AFIȘA PE INTERIORUL VITRINEI UNUI MAGAZIN (PERSONAL SAU ÎN GESTIUNE) SĂ NE CONTACTEZE, PENTRU A OFERI ASTFEL LOCUITORILOR CARTIERULUI ÎN CARE FIINȚEAZĂ POSIBILITATEA DE A FI INFORMAȚI DESPRE PROGRAMUL NOSTRU.

HAIDEȚI SĂ ÎNCERCĂM SĂ FACEM ÎMPREUNĂ UN GIURGIU MAI APROPIAT DE CULTURĂ, EDUCAȚIE, CIVILIZAȚIE ȘI CIVISM!

23974940510_ac18b2c781_b

Un gând despre idealuri

Când ai un vis, un ideal, cel mai bine este să mergi către el. Dacă o faci, e posibil să-l şi atingi şi te vei bucura sau te vei simţi împlinit. Dacă nu-l atingi, ai totuşi  satisfacţia faptului că ai încercat, dar nu ai reuşit poate pentru că a fost dificil de mers într-acolo sau a fost un ideal greu de atins (aşa sunt idealurile uneori, nu-i aşa?) sau n-ai avut destulă putere sau conjunctura nu ţi-a permis să mergi mai departe sau… sau… Dar măcar ai încercat, iar acest gând îţi dă o anume pace în suflet. Când nici măcar nu încerci, aici intervine problema…

Era în urmă cu nişte ani pe străzile Bucureştiului un panou publicitar cu textul „Peste douăzeci de ani îţi va părea rău de lucrurile pe care nu le-ai făcut, nu de cele pe care le-ai făcut”. Cu siguranţă că textul a rezultat din nişte analize psihologice, căci conţine mult adevăr. Şi am exemplul unui om trecut prin multe toamne care îmi spunea cât de rău îi pare că nu „m-a bătut mama când eram mic, că la cât de deştept eram aş fi putut fi acum un mare inginer, pe când eu,  iată, sunt un simplu muncitor”. E adevărat că avea o minte sclipitoare şi era un foarte bun meseriaş, în fabrică i se spunea „Creierul”, dar nu despre asta e vorba acum. După ce am intrat la facultatea de teatru, întâlnindu-mă cu mama unui prieten din copilărie şi povestindu-i cu bucurie despre succesul meu, căci era un succes, în timp ce vorbeam am observat că doamna avea lacrimi în ochi. „Ce s-a întâmplat?”, am întrebat-o. Mi-a povestit că şi ea şi-a dorit cândva să devină actriţă, dar din cauza situaţiei familiale ceva mai dificile şi a faptului că nu a fost sprijinită de un frate mai mare care ar fi putut s-o ajute financiar, a fost nevoită să renunţe la visul ei. Şi acum, odată cu discuţia noastră, dorinţa aceea din tinereţe, adânc refulată în fiinţa ei, s-a ridicat la suprafaţă cu o forţă care a răscolit-o sufleteşte. E o altă situaţie, o altă conjunctură, dar rezultatul este aceeaşi părere de rău peste ani.

M-a făcut să mă gândesc la aceste lucruri o discuţie avută pe Facebook, în care cineva, o fată pe care nu-mi amintesc să o fi cunoscut personal, dar suntem, iată, prieteni virtuali, mă ruga să o ajut în dorinţa ei de a fi actriţă şi să-i spun dacă ea ar putea face acest lucru. I-am spus că oricine poate să facă teatru, trebuie numai să-şi dorească asta şi, desigur, să-şi pregătească un repertoriu cu care să susţină examenul de admitere la facultate. La întrebarea „Crezi că am vreo şansă?” i-am replicat: „Nu-ţi tăia şansele singură, ai toate şansele din lume!” Şi da, oricine are toate şansele din lume să facă ceva ce îşi doreşte. Avem toate şansele din lume să ne îndeplinim visurile, idealurile, cu condiţia să credem în ele, să nu le facem imposibile prin modul nostru limitat de a gândi. În definitiv, vorba unui înţelept, „atunci când ştii ce vrei, tot Universul concură la îndeplinirea dorinţei tale”. Sigur, sunt situaţii în care, de exemplu, starea materială extrem de precară – şi mă gândesc aici la nişte copii din familii defavorizate, pe care îi cunosc personal – ne poate îngreuna considerabil drumul către idealul nostru, dar aceiaşi copii despre care vorbesc sunt membri ai unui club în cadrul căruia au făcut inclusiv cursuri de actorie, iar acum au o trupă de teatru şi dau spectacole nu numai în Bucureşti, ci şi în ţară, fiind invitaţi chiar la festivaluri de teatru.

Deci se poate, indiferent care ar fi contextul.  Tocmai de aceea, să nu ne tăiem singuri şansele atunci când avem un vis, un ideal, să nu ne fie teamă, să încercăm măcar, să acţionăm, să facem ceva pentru a merge în direcţia visului sau idealului nostru. Dacă vom reuşi, cu siguranţă ne vom bucura. Dacă nu vom reuşi, oricum am încercat, iar asta e infinit mai mult decât a nu face nimic. În definitiv, viaţa nu este numai despre a ne simţi în siguranţă, ci şi despre a ieşi din zona noastră de confort, chiar a risca puţin. „Succesul este al celor îndrăzneţi”, se mai spune. E nevoie în acelaşi timp de perseverenţă, pentru că idealurile nu întotdeauna pot fi atinse uşor. Dar bucuria e cu atât mai mare cu cât efortul depus pentru a obţine ceva a fost mai mare. Însă când nici măcar nu încerci, aici intervine problema…

(Aurel Sorin Sandu)

dsc_6603

 

Împotriva tradiției

Teatrul în Giurgiu înseamnă tradiție – una de peste 20 de ani, în care dialogul dintre instituție și publicul ei a născut anumite reguli. Unele dintre ele bune, altele…

Tradiția spune și că publicul este greu – dacă nu chiar imposibil – de adus în sala de spectacole în week-end. O regulă care se bazează pe obiceiul de a popula sălile de spectacole cu liceeni, care își „menajează” sâmbetele și duminicile. Publicul matur? Fie inexistent în Giurgiu, fie dezinteresat!

Reguli construite în anii 90, când publicul era unul primitiv, captiv în fața televizoarelor, interesat predilect de telenovelele care invadaseră ecranele, de politica belicoasă care ținea loc de comedie teatrală, de sexul interzis atâția ani. Dar regula e regulă și, cum spun confrații noștri întru NATO – ”Old habits die hard”. Dar trebuie să moară, încet și sigur, și aceste obiceiuri!

Așadar, sâmbătă 28 ianuarie, de la ora 19. Acum vom vedea care este răspunsul celor care ne-au întrebat în ultima vreme dacă nu vom programa spectacole și la sfârșitul săptămânii, pentru cei al căror program este mult prea aglomerat în zilele lucrătoare. Și o vom face cu spectacolul care s-a bucurat până acum de cel mare succes la casă – ”Trei frați gemeni venețieni”. Este primul moment al unei lupte împotriva unei tradiții inexistente în nici un alt oraș cu teatru din țară. O luptă în fața căreia avem emoții, dar pe care suntem convinși că o putem câștiga grație spectatorilor giurgiuveni. Vă așteptăm!

DSC_0491.jpg

Dispariția

Artistul e și el om, numai că un pic mai altfel.

Se risipește în truda lui, în rolurile cărora le dă viață, în personajele pe care le scornește, în acordurile care îi țâșnesc din instrument ori din piept, în acuarela pe care o revarsă pe șevalet sau forma parcă vie pe care a lăsat-o să răsară din bucata de piatră meșteșugită.

Artistul e și el om, numai că un pic mai altfel.

Se risipește în zilele de reverie în care gândește la drumul care duce la finalul poveștii pe care o vrea bine spusă, în picăturile de sudoare rece care îi inundă gândul în clipa în care ea, amanta imperfectă, povestea, este criticată, maltratată în vreo cronică proastă ori în cine știe ce sunet de telefon mobil venit dinspre sală și care strică liniștea de catedrală a reprezentației, se risipește în durerea acută datorată împreunării mult prea intime cu penelul, dalta și ciocanul, foaia pe care prind viață poveștile, costumul și fardul.

Artistul e și el om, numai că un pic mai altfel.

Se risipește în așternuturile în care domnișoare sau domnișori de ocazie îi dau iluzia că, pentru câteva ore-zile-săptămâni, poate lua din panașul Gisellei, a lui Hamlet, a personajului principal din ultima nuvelă de dragoste pe care a dat-o spre tipărire, a gladiatorului care șade semeț în colțul tabloului la care a trudit o întreagă iarnă friguroasă, realități care, mereu și mereu îi scapă printre degete, odată atinse de foamea nesătulă a spectatorului.

Artistul e și el om, numai că un pic mai altfel.

Risipit în atâtea părți, el a încetat demult să mai fie om. Dar nu i-o spuneți. Ar fi nedrept pentru încântarea pe care v-au provocat-o darurile pe care le-a împrăștiat în lume. Bucurați-vă de ele și de șansa de a nu îi fi părinte, partener sau copil.

(Cosmin Crețu)

foto-2

Un alt început

Teatrul din Giurgiu – fie el Ion Vasilescu, Valah ori Tudor Vianu – a însemnat întotdeauna o întâlnire. Întâlnirea dintre creatorii actului artistic și spectatorii lui. Întâlnirea dintre trudă și aplauze. Întâlnirea dintre speranță și confirmare.

Pornind la drum cu acest blog, o facem din dorința de a prelungi întrucâtva această legătură, apropiindu-vă și mai  mult de gândurile noastre, de viața artiștilor, de trăirile lor. Fie ca acest nou început să ne facă să reușim, împreună, prin comunicare, să aparținem unei lumi mai aproape de standardele de civilizație cu care un oraș și o instituție modernă pot îmbogăți spiritual pe fiecare din locuitorii, respectiv spectatorii săi!

dsc_0676